Cuvântul emoţie provine din verbul latin emovere care înseamnă mișcare. În cazul celor mai multe specii capabile de emoţii, acestea sunt indisolubil asociate acţiunii sau, altfel spus, emoţiile se exprimă prin acţiune. Înainte ca sistemul cerebral să evolueze funcţii reflexive (sau procese terţiare de control descendent), emoțiile nu erau altceva decât colecții de senzații corporale şi impulsuri care semnalizau o perturbare a homeostaziei interne şi care forțau organismul să acționeze în anumite moduri predefinite pentru a o reduce sau preveni. Sigur că mamiferele (și nu numai) pot trăi emoții însă acest lucru nu înseamnă neapărat că toate mamiferele posedă capacitatea de a reflecta asupra experiențelor lor emoționale. Această capacitate pare a fi rezervată mamiferelor mai dotate din punct de vedere cortical. Cu toate acestea, afectele primare „brute” sunt trăite ca experiențe plăcute sau aversive care modulează comportamentul și asigură învățarea la nivel secundar (condiționarea). Minţile emoționale ale majorității mamiferelor sunt limitate la afișarea „intenției în acțiune” și nu a unei „intenții a acțiunii”, cea din urmă fiind un rezultat al separării celor două componente de către funcția reflexivă. În terminologia lui Endel Tulving capacitățile majorității mamiferelor combină conștiința anoetică (competența fără comprehensiune) și noetică(comprehensiunea competenței) fără a atinge în mod necesar conștiința autonoetică (conștiința de sine) – fiind incapabile să stocheze în memorie experiențe suficient timp încât să acceseze trecutul și să anticipeze viitorul. Abia când mintea umană a evoluat capacitatea de a reflecta asupra acestor “pachete” senzorial-impulsive, de a dobândi capacitatea de a decide momentul şi forma de expresie şi de a le articula prin intermediul limbajului, acestea au putut fi diferențiate și etichetate ca emoții specifice: bucurie, entuziasm, frică, furie, dispreţ, dezgust, jenă, surpriză, vinovăţie, tristeţe etc. Aceasta este diferenţa dintre emoţie ca experienţă şi emoţia ca şi concept. Panksepp spunea:
“O perspectivă a procesului primar / emoției bazale poate prevala în multe regiuni subcorticale în timp ce abordările constructiviste / dimensionale pot fi utile pentru înțelegerea conceptelor emoționale superioare rezultate din procesarea neocorticală. Cu alte cuvinte, astfel de dezbateri pot reflecta pur și simplu diferite perspective ale cercetătorilor care investighează diferite niveluri de control.”
Rolul central pe care-l joacă gândul articulat în diferenţierea conştientă a emoţiilor este evident în cazurile în care individul anxios sau depresiv acuză simptome fiziologice pe care le asimilează unei potenţiale afecţiuni organice, ramânând complet străin de emoţiile implicate. Pentru el nu există nu există frică ci o posibilă afecţiune cardiacă sau neurologică, nu există “conflict intern” ci oboseală cronică, migrene şi eventual o boală terminală. Nu există conştiinţa emoţiilor în absenţa conceptului de emoţie. În lipsa conceptului, senzaţiile şi impulsurile declanșate de rețeaua salienței pot fi cuplate la complexele memetice disponibile la nivelul repertoriului personal (boală, de exemplu), alcătuind uneori o configuraţie patologică ce sugerează căi de acţiune maladaptative (cure cu tot felul de ceaiuri, ritualuri, magneţi şi pietre miraculoase şi costisitoare financiar).
Emoţiile sunt reflectări ale valorii adaptative a experiențelor, aflate în interacţiune cu cele două tipuri de procesare – algoritmică și euristică – și servesc atât ca input cât si ca output. Cel mai bun mod de a le înţelege este de a le privi ca pe niște sisteme de semnalizare a congruenței dintre acțiune şi scop. Când experienţa acțiunii este conformă așteptărilor, integritatea arhitecturii interne este asigurată, dezechilibrul homeostatic (evocat de diverse modalităţi senzoriale care au compus starea de necesitate care a stat la baza acţiunii adaptative) este remediat iar acest lucru este semnalizat prin configuraţii senzoriale specifice unor emoţii pozitive, semnificând deplasarea în teritoriu explorat. Aceste emoţii sunt considerate pozitive deoarece semnalizeazăsecurizarea avantajului adaptativ. Când apar discrepanţe între așteptări și experienţă, semnalizarea se face prin intermediul emoţiilor negative, fiind specifică deplasării în teritoriu neexplorat. Emoţiile negative, alături de celelalte componente ale reprezentărilor emisferei drepte, sunt “propuneri”, intuiţii, variante ale semnificaţiei discrepanței dintre așteptări și experiențe, care servesc analizei comparative. Dacă procesarea emisferei stângi reuşeşte articularea unei “propuneri” venite din emisfera dreaptă, discrepanţa este definită, obstacolul este recunoscut iar procesul explorator se încheie printr-o actualizare a hărţii (formarea unei reprezentări de rezoluție înaltă a relaţiei cu obstacolul). Dacă, însă, emisfera stângă nu reuşeşte articularea niciunei propuneri, controlul acțiunii rămâne la nivelul celei drepte, unde obstacolul se reflectă în reprezentări ale potenţialului, care vor fi trimise în continuare celei stângi, sub formă de propuneri până când se va reuşi articularea sa. Acest lucru este evident în tulburarea de stres posttraumatic, când conştiința este invadată de flash-back-uri (secvențe disparate ale șocului însoțite de emoţii foarte puternice) care invadează conştiința, cerându-se integrate într-o narativă coerentă. Acelaşi fenomen este vizibil și în cazuri mai puțin dramatice, când o problemă nerezolvată, evitată pe parcursul zilei, seara acaparează conştiința și împiedică instalarea somnului.
Emoţiile sunt pictograme ale complexelor senzoriale specifice stării (actuale sau prefigurate) de echilibru sau dezechilibru homeostatic. Frica, de exemplu, este eticheta conştientă aplicată pe o serie de senzaţii fizice declanşate de modificările parametrilor de funcţionare a organismului (precum tensionarea muşchilor posturali, intensificarea frecvenţei cardiace etc.) de către sistemul nervos autonom – ramura simpatică.
Din perspectivă evoluționistă, emoţiile preced cu mult apariţia limbajului articulat şi a procesării reflexive, ceea ce înseamnă că nu întotdeauna emoțiile sunt consecința gândurilor. Un gând negativ este rezultatul articulării unei propuneri încărcate emoţional care poate sau nu să corespundă experienței. De această corespondenţă depinde adaptabilitatea acțiunii mobilizate care poate produce experiențe negative (dezadaptativă), perpetuând emoția negativă, sau pozitive, reducând afectul (adaptativă). Dacă cineva te amenință, emoția reactivă automată este frica sau furia, activată împreună cu reprezentările implicite specifice emisferei drepte. Ceea ce gândești conştient despre această experienţă şi ceea ce faci poate anula, menține, amplifica sau înlocui afectul, acesta fiind unul din punctele centrale ale terapiei cognitiv- comportamentale, alături de articularea emoţiei şi a reprezentărilor implicite (scheme). Ceea ce este articulat, devine conştient și, în consecință, poate fi modificat. Ceea ce nu este articulat rămâne, în cea mai mare măsură, inconștient şi, prin urmare, continuă să exercite presiune în sensul integrării sale conştiente. O problemă adaptativă rămasă nerezolvată se cere a fi explorată până când i se va găsi o soluţie deoarece reprezintă o vulnerabilitate a organismului în eventualitatea unei reiterări.
În creier există structuri arhaice în care se desfăşoară procese bazale ce generează experiențe primare (sau emoţii primare) care ulterior sunt elaborate în neocortex. Simultan, predispozițiile generate de aceste sisteme subcorticale ghidează sau „tutelează” dezvoltarea sistemului cortical, punându-şi amprenta asupra arhitecturii proceselor reflexive. De-a lungul maturizării cerebrale, aceste regiuni ale creierului separate atât fizic cât și evoluţionist, dezvoltă o relație de balansare reciprocă pentru a determina dacă un eveniment de viață ar trebui să declanșeze sau să inhibe expresia unei emoții primare. De asemenea, există evidențe care sugerează o interacțiune similară a structurilor cerebrale superioare, ca de exemplu, cortexul prefrontal ventromedian (mai vechi din punct de vedere evoluționist) și cel dorsolateral (mai nou). Cu toate acestea, în ciuda creșterii influenței corticale odată cu maturizarea, rămâne clar faptul că sistemele emoționale subcorticale își rezervă dreptul de veto – au capacitatea de a opri activitatea corticală în timpul experiențelor emoționale puternice (Damasio, 2000). Dacă un stimul semnificativ filogenetic (un șarpe pentru primate, o felina pentru șobolan etc.) rezonează în sistemele emoționale primare, energia subcorticală poate prelua controlul acțiunii din brațele cortexului. Această relație bidirecțională (de jos în sus și de sus în jos) presupune atât implicarea continuă a stărilor afective în percepții, gânduri și dorințe cât și capacitatea corticală dezvoltată pe parcursul maturizării de a modula sistemele emoționale bazale în scopul unei balansări adaptative în raport cu evenimente de viață. Un pacient care a pierdut structuri cerebrale considerate în general ca fiind parte integrantă a experienței emoționale – insula, amigdala și cortexul cingulat anterior – și-a păstrat intactă întreaga gamă de emoții și expresiile aferente. Originile emoţiilor trebuie că se ascund în straturi mai bazale ale arhitecturii cerebrale, predicţie care concordă cu evidenţele experimentale. Prin electrostimulare au putut fi evocate răspunsuri emoționale agresive la pisici cărora li s-a stimulat sistemul FURIE care se întinde de la periapeductul cenusiu (PAC) și hipotalamusul medial (nivel primar), până la amigdala (nivel secundar). Răspunsurile agresive evocate prin electrostimularea amigdalei au fost abolite prin leziuni la nivelul hipotalamusului sau PAC iar declanșarea răspunsurilor agresive prin stimularea hipotalamică a fost condiționată de integritatea PAC, dar nu şi de cea amigdaliană. La cel mai bazal nivel, răspunsurile agresive declanșate prin stimularea PAC nu au fost dependente de niciunul dintre cele două niveluri superioare. Din punct de vedere filogenetic, PAC este cea mai veche achiziție dintre cele trei iar amigdala este cea mai nouă. După cum am văzut deja, această ierarhie temporală se traduce într-o ierarhie de forțe în cadrul căreia cele mai vechi sisteme sunt și cele mai puternice în generarea impulsurilor brute. Output-ul PAC este complet asimilabil conceptului de arhetip prin aceea că păstrează nealterate reprezentările pericolelor ancestrale cu care linia genetică a organismului s-a confruntat de-a lungul milioanelor de ani. În amigdală (nucleii bazolaterali) emoția primară este supusă unui proces secundar de condiționare prin care reacția este atașată la pericole noi. Astfel arhetipul “îmbracă” o formă contextualizată a prezentului care permite organismului adaptarea.
Este mai mult decât evident faptul că sistemele bazale şi emoţiile primare au un cuvânt greu de spus în privinţa arhitecturii personalităţii. Psihologia modernă a personalității operează pe baza unui model cu cinci dimensiuni distilate prin multiple cercetări empirice, cunoscut sub numele de “Big Five”. Modelul “Big Five” a fost susținut masiv de studiile lui Lewis Goldberg, precum și de un raport care confirmă existența celor cinci dimensiuni în populații de cimpanzei (King, 1997). Cele cinci mari scale sunt denumite în mod obișnuit Extraversiune, Agreabilitate, Conștiinciozitate, Stabilitate emoțională / Nevroticism și Deschidere catre experiență. În ciuda notorietăţii acestui model, taxonomia Big Five pare în prezent să se fi împărțit în mai multe teorii concurente care propun șase și șapte dimensiuni ale personalității sau chiar una, două sau trei. Consensul privind factorii fundamentali de personalitate nu este atât de solid pe cât părea iniţial. Trebuie că în subsidiarul taxonomiei “Big Five” se ascund factori “mai” fundamentali.
Jaak Panksepp, cercetător în domeniul neurologiei şi întemeietorul neuroştiinţei afectivităţii, a adoptat o abordare diferită, una a diferenţierii tiparelor naturii la nivel biologic utilizând stimularea electrică cerebrală. El a urmat linia experimentală a lui Hess care în anii ‘30 evocase un răspuns de furie la pisici folosind stimularea electrică hipotalamică, logica experimentală fiind următoarea: dacă experimentatorul introduce un stimul electric nestructurat brut într-o anumită regiune a creierului și evocă în mod fiabil (1) un tipar coerent și consecvent de acțiune emoțională și (2) o stare afectivă subiectivă căreia ii poate fi stabilită valența (plăcută sau aversivă) prin intermediul observației directe a reacției subiectului (auto-stimularea sau evitarea apropierii), atunci electrostimularea a activat un circuit cerebral înnăscut, necondiționat, organizat de evoluție, asociat comportamentului emoțional observat. Folosind în principal electrostimularea cerebrală (și ocazional manipulări farmacologice și leziuni localizate ale creierului) Panksepp a identificat șapte sisteme cerebrale emoționale, după cum urmează: CĂUTARE / Anticipare, FURIE / Furie, FRICĂ / Anxietate, DORINȚĂ SEXUALĂ, GRIJĂ/ Nurturanţă, PANICĂ / Tristețe și JOACĂ / Satisfacţie socială). Panksepp a folosit majuscule pentru a distinge aceste sisteme cerebrale emoționale primare de felul în care emoţiile primare sunt folosite în mod convențional. Aceste sisteme sunt arhetipale în natura lor, fiind dobândite pe parcursul evoluției și oferind cadrul general (un fel de manual de baza pentru viaţă) pentru procesele secundare de învățare prin intermediul cărora iau forme specifice, contextualizate. Aceste sisteme de condiționare pot fi considerate ca fiind procese secundare care integrează noi experiențe în cadrul primar, permițând stimulilor contextuali neutri să declanșeze prin asociere cu stimulii necondiționati emoția primară și reacțiile aferente. Într-un mediu atât de complex precum cel al mamiferelor, mai cu seamă al celor de ordin superior (primatele), învățarea prin condiționare este insuficientă, de aceea trebuie invocat un sistem terțiar pentru a explica modul în care secvențele noi și complexe de comportament sunt asimilate din Cultură. În mod evident, acest sistem terţiar este neocortexul.
leziunile corticale duc adesea la creșterea reactivitătii emoționale, fapt ce concordă cu rolul de inhibitor și regulator al emoțiilor pe care-l joacă cortexul și nu cu cel de activator. Această concluzie este pervazivă în studiile antrenate de modelul lui Panksepp. Într-un experiment în care se studia comportamentul de joacă al șobolanilor, leziunile din regiunea parafasciculară a talamusului au redus comportamentul ludic (“pinning”) cu 73% simultan cu frecvența solicitărilor de joacă, indicând o motivație redusă pentru joacă în comparație cu grupurile de control (șobolani fără leziuni). Experimentul indică faptul că efectele leziunii acestei zone subcorticale sunt specifice jocului. Testele suplimentare efectuate pe subiecți fără leziuni au indicat faptul că experiențele de joacă au amplificat inhibiția comportamentală nespecifică reacției la frică. Combinând observațiile din ambele experimente, autorii au sugerat posibilitatea ca una dintre funcțiile pe termen lung ale jocului social să fie promovarea maturizării diferitelor zone cerebrale superioare, inclusiv a celor frontocorticale. Prin intermediul unor mecanisme insuficient înțelese, activarea unui sistem subcortical JOACĂ pare să faciliteze dezvoltarea funcției de inhibiție comportamentală a lobului frontal și maturizarea capacității de reglare a impulsurilor ludice excesive.
Panksepp a văzut în depresie o manifestare a sistemului PANICĂ, presupunând, de asemenea, că depresia ar putea fi consecința atât a unui afect pozitiv redus, cât și a unuia negativ amplu iar cercetări ulterioare au evidențiat scoruri mici la dimensiunea CĂUTARE și scoruri mari la PANICĂ în cazul pacienților depresivi, comparativ cu grupul de control. O altă predicție derivata din modelul lui Panksepp a fost că stimularea traiectului mezolimbic (o componentă pincipală a sistemului CĂUTARE) ar putea atenua depresia rezistentă la tratament. În cadrul unui studiu longitudinal, electrostimularea nucleului accumbens a produs efectul scontat însă pe termen scurt. Ulterior, în cadrul unui studiu mai amplu, la cinci din zece subiecți cu depresie refractara s-a reușit reducere cu 50% a simptomatologiei depresive. Intr-un alt studiu electrodul a fost mutat în fasciculul medial (parte din sistemul CĂUTARE cu rol în anticiparea gratificării) al pacienților cu depresie refractară. În șase din șapte cazuri s-a obținut o remisie care s-a menținut de-a lungul celor opt luni de observație din cadrul studiului.
Fiecare emoţie primară este output-ul unui sistem cerebral distinct. Acum să ne întoarcem la relaţia modelului lui Panksepp cu Big Five. Una dintre predicțiile lui Panksepp a fost că procesele emoțional-bazale constituie fundamentele psihobiologice ale personalității. În acest scop au fost dezvoltate Scalele de Personalitate ale Neuroștiințelor Afective (ANPS). ANPS a fost conceput pentru a măsura activările auto-raportate a șase în cele șapte emoții primare (dorința sexuală fiind exclusă pentru a evita bias-ul social). Instrumentul a fost tradus și validat în 10 limbi diferite iar studiile comparative dintre ANPS și Big Five au evidențiat o uniformitate corelativă. În timp ce JOACA din ANPS corelează cu Extraversia din Big Five iar CĂUTAREA cu Deschiderea la experiențe, studiile relevă faptul că alți factori Big Five reprezintă configurații de ordin superior ale activităţii sistemelor bazale. De exemplu, Agreabilitatea combină sistemul GRIJĂ (asociat scorurilor mari de Agreabilitate) și sistemul FURIE (asociat scorurilor mici de Agreabilitate). Scala Stabilității emoționale combină în polul negativ toate cele trei sisteme emoționale negative (FURIE, FRICĂ și PANICĂ). Aceste corelații sunt stabile transcultural, lucru ce indică un potențial efect neuro-biologic ancestral global. Există, însă, o excepție. Nu a fost observată nicio asociere între emoțiile primare măsurate de ANPS și dimensiunea Conștiinciozitate, o ipoteză pertinentă fiind faptul ca factorul nu măsoară o emoție a procesului primar ci, mai degrabă, anumite aspecte ale inhibiției neocorticale și modulării cognitive emergente a emoțiilor primare, cortexul exercitând astfel control terțiar de sus în jos asupra reacțiilor emoționale subcorticale.
Reacţiile emoţionale cu valenţă negativă care sunt declanşate de izolarea socială (singurătatea) pe lângă evidenta experienţă aversivă pe care o generează (dispoziţie afectivă negativă), cauzează individului nesiguranţă în raport cu habitatul său şi cu intenţiile celorlalţi, activând în mod necesar mecanisme defensive arhaice al căror output îl experimenteazădrept stress. Indivizii singuratici raportează niveluri mai mari de stress în viaţa de zi-cu-zi şi exhibă o capacitate mai redusă de control asupra focusului atenţional. Răspunsul natural la singurătate este stresul: accentuarea sensibilităţii generale a organismului faţă de stimuli cu potenţial aversiv. Este o adaptare fundamentală deoarece supravieţuirea unui organism izolat depinde de măsura în care poate anticipa şi detecta ameninţări variate ce pot surveni din direcţii şi în forme nedeterminate.
Asocierea singurătăţii cu răspunsul la stres nu depinde de factorii de personalitate, fapt ce sugerează posibilitatea ca reacţia la singurătate să fie un mecanism achiziţionat filogenetic. Constituţia genetică a omului zilelor noastre nu este un simplu derivat al succesului reproductiv individual cât mai cu seamă din succesul reproductiv al urmaşilor săi. Dacă atuurile adaptative ale altor specii de animale rezidă în forţă, viteză, camuflare etc., supravieţuirea şi reproducerea umană s-a bazat masiv pe puterea gândirii şi abilitatea de a utiliza unelte, pe capacitatea de a induce în eroare şi de a detecta viclenia, pe comunicare, cooperare şi capacitatea de a forma alianţe. O însemnată vulnerabilitate a speciei noastre a fost faptul că naşterea are loc înainte de încheierea dezvoltării biologice pe de-o parte din cauza volumului mare al cutiei craniene. Nou-născuţii nu sunt încă suficient dezvoltaţi încât să se bucure de un minim necesar de autonomie, rămânând complet dependenţi de mame. Dacă nou-născuţii nu beneficiază de nurturanţă şi protecţie din partea părinţilor pe perioade extinse, îşi pot pierde viaţă odată cu moştenirea genetică a părinţilor. Pentru evitarea unui astfel de deznodământ, repertoriul genetic a acumulat și conservat adaptarea conexiunii sociale (sistemul JOACĂ) şi grijii / nurturanţei (sistemul GRIJĂ). În trecutul ancestral al liniei noastre genetice, indivizii predispuşi să formeze relaţii sociale, să coopereze, să împartă hrana cu ceilalţi, să apere grupul şi să retalieze împotriva indivizilor care încălcau normele de reciprocitate au fost avantajaţi din punct de verede al supravieţuirii şi reproducerii, comparativ cu ceilalţi.
Strămoşii noştri (foarte) îndepărtaţi care au avut predispoziţii genetice pentru experienţe emoţionale negative (durere socială) în condiţii de izolare socială (singurătate) au fost probabil mult mai înclinaţi să se întoarcă în sânul grupului (trib, familie) pentru a-şi reduce sau anula stresul. Un efect secundar al acestei adaptări a fost faptul că, prin întoarcere, aceştia îşi reluau contribuţia la bunăstarea grupului, copiii fiind beneficiarii cei mai importanţi ai acestei adaptări care le oferea şanse mai mari de supravieţuire. Persistenţa genelor indivizilor fără acest mecanism adaptativ (care nu sufereau în separare), în pofida evidentului avantaj al libertăţii de mişcare (propagarea zestrei genetice într-o populaţie mai largă), a fost probabil redusă sau anulată prin reducerea drastică a şanselor de supravieţuire a copiilor pe care i-au abandonat.
Mecanismul singuratăţii este construit pe baza a două sisteme cerebrale bazale: sistemul durerii fizice, al cărui output-este asociat stimulului aversiv social – izolarea şi sistemul apetitiv, output-ul acestuia fiind asociat gratificării sociale. Durerea pe care o provoacă izolarea socială pe de-o parte, şi gratificarea pe care o oferă conexiunea cu ceilalţi pe de alta, motivează individul să investească efort în cultivarea relaţiilor sociale, promovânt comportamentele prosociale care cresc şansele supravieţuirii copilului şi, mai târziu, ale reproducerii sale. Experienţa aversivă a singurătăţii promovează astfel comportamente prosociale care, la rândul lor, asigură persistenţa liniei genetice. Un cost semnificativ al unui astfel de mecanism este prizonieratul relaţional şi submisivitatea. Ameninţarea experienţei aversive a singurătăţii promovează comportamentul submisiv (subjugare, autosacrificiu) ca variantă extremă a comportamentului prosocial, comportament modulat terţiar prin autoînvinovăţire, autocritică şi ostilitate faţă de propria persoană. Autoflagelarea nu este altceva decât output-ul sistemelor terţiare (reflexive) care tratează ca ameninţări output-uri primare şi secundare (impulsuri, emoţii, tendinţe, dorinţe) incompatibile cu alte output-uri primare și secundare investite cortical: un mod cortical (costisitor) de soluționare a conflictului intern dintre semnalul apetitiv și cel aversiv.
*text din Pănoiu, F. (2020). Arhitectura Experienței Umane (București: Ed. Universitară): 86-97.
**pentru referințe, consultă publicația