Gândirea este o funcție psihologică de relație. Acest lucru înseamnă că gândirea este un modul algoritmic a cărei menire este de a media interacțiunea cu contextul în scopul securizării unui avantaj adaptativ. În lipsa acestei interacțiuni, obiectul gândirii devine gândirea însăși, situație în care eforturile cognitive iau forma unei bucle de feedback pozitiv în cadrul căreia cognițiile despre cogniții generează cogniții ale cognițiilor despre cogniții: evaluarea felului în care este evaluată posibilitatea unei acțiuni. Este ceea ce, în limbaj psihiatric, poartă numele de ruminație, o gândire „uscată”. Funcția ei este tergiversarea – suspendarea deciziei – care, la rândul său joacă un rol anxiolitic prin suspendarea acțiunii și evitarea confruntării cu obstacolul. De aici, statutul de mecanism defensiv iar pentru că este un mecanism defensiv, va rămâne cel puțin parțial inconștient. La suprafață pare că facem ceva în legătură cu satisfacerea unei necesități adaptative când, în esență, evităm: acoperim obiectul anxietăţii cu o perdea de gânduri sterile. Celui care practică gândirea uscată îi pare că este orientat înspre un obiectiv iar cu suficiente eforturi cognitive va reuși să-și clarifice lucrurile suficient încât să poată întreprinde o acțiune de succes. Însă, pe măsură ce eforturile se amplifică, devine, contrar așteptărilor, tot mai confuz. Până într-un punct este tentat să contracareze confuzia prin suplimentarea eforturilor cognitive. În acest fel, mecanismul mărește distanța dintre el și obstacol, distanță percepută conștient la un moment dat, când tensiunea emoțională depășește pragul de toleranță, sub forma distanțării de finalitate: Ce fac nu mă ajută; îmi pun singur bețe-n roate. Atunci se produce o cvazi-detașare de mecanism reflectată intuitiv sub forma unei concluzii de genul „gândesc prea mult”. În realitate nu există „gândit prea mult” ci doar „gândit în gol”. Acest fenomen este implicat în numeroase condiții psihopatologice de la cele subclinice până la cele de intensitate psihiatrică. Gândirea uscată este motorul tulburării de anxietate generalizată – meta-îngrijorările: îmi fac griji în legătură cu tendința de a mă îngrijora.
Ruminația este favorizată într-o arhitectură disociată a conștiinței dominate de funcția gândire. Gândirea aflată în opoziție cu emoția și senzația încearcă să compenseze lipsa input-ului celor două funcții de relație: valoarea relației cu contextul (avantajul adaptativ) și aspectele concrete, de ordin pragmatic ale acesteia. Gândirea substituie aceste categorii de informații cu surogate specifice ei: logici și rațiuni. În aceste condiții obstacolele de ordin emoțional și pragmatic sunt inevitabile: teama de deprimare, rușine, vinovăție care provin din prefigurarea eșecului datorat lipsei de pragmatism sau unor competenţe insuficiente este ceea ce determină însăşi conduita evitării prin intermediul ruminaţiei. În acest fel, funcţia dominantă devine marioneta funcţiilor pe care le antagonizează.
*text din Pănoiu, F. (2020). Arhitectura Experienței Umane (București: Ed. Universitară): 253-254.
**pentru referințe, consultă publicația