Pe lângă abilităţile înnăscute de depistare a unui act de disimulare – perpetuate şi şlefuite filogenetic, de-a lungul miilor de ani (însă departe de a fi precise), ca de exemplu, capacitatea de a discrimina intre un râs prefăcut şi unul autentic, de a surprinde incongruenţe subtile între mesajul verbal şi microexpresii faciale, de a infera de la nivelul posteurii şi gesticulaţiei la nivel de status afectiv şi intenţie – noi cercetări în domeniu aruncă o lumină şi asupra unor modalităţi cognitive de a demasca o minciună.
A minţi presupune un efort cognitiv semnificativ mai mare decât a spune adevărul.
Imaginează-ţi că eşti acuzat de furt şi acum te afli în situaţia de a fi interogat. Pentru început, ai nevoie de o poveste. Pe măsură ce narezi, eşti nevoit s-o evaluezi în mod constant astfel încât să nu devină implauzibilă şi incongruentă cu realitatea. Trebuie, de asemenea, să memorezi şi să-ţi reactualizezi clipă de clipă detaliile poveştii, pentru a nu te contrazice iar reactualizarea unei întâmplări fictive este întotdeauna mai dificilă decât amintirea unui fapt real.
În plus, deoarece eşti preocupat de credibilitate, te vei strădui să-ţi ţii sub control mimica şi gestica astfel încât să păstrezi aparenţele unui om care spune adevărul.
O parte din atenţia ta va fi în mod necesar focalizată pe mimica şi gestica celui care te interoghează, pentru a observa semnale de neîncredere, dacă ai fost sau nu descoperit, pentru a-ţi adapta din mers întreaga poveste, posteură, mimică, gesticulaţii, inflexiuni, etc. Peste acestea se adauga imperiozitatea categorică de a rămâne în rol până la sfârşit, indiferent de nivelul stresului. Altfel…
În ultimul rând, ai de-a face cu adevarul pe care trebuie să-l cenzurezi astfel încât să nu răzbată vreun detaliu compromiţător
Atunci când disimulezi, creierul va încerca să susţină simultan toate aceste procese, consumul energetic fiind enorm prin comparaţie cu nararea adevărului.
Cum poţi verifica un scenariu
Aldert Vrij, cercetător în domeniul psihologiei sociale, de la Universitatea din Portsmouth, UK, a identificat câteva metode prin care poate fi verificată valoarea de adevăr a unei declaraţii.
1. Solicitarea persoanei interogate de a povesti faptele în ordine inversă.
Deoarece cei care disimulează se confruntă deja cu un nivel ridicat de încărcare cognitivă, această sarcină presupune un efort mental suplimentar ce depăşeşte în general resursele acestora, suspecţii mincinoşi eşuând mult mai frecvent faţă de cei sinceri.
2. Menţinerea contactului vizual
Metoda are la bază acelaşi mecanism al încărcării cognitive. Cu cât povara mentală este mai mare, cu atât oamenii sunt mai predispuşi să evite contactul vizual. Solicitarea de a-l menţine sporeşte nivelul de încărcare prin deturnarea atenţiei de la procesele implicate în disimulare, îngreunând naraţia.
3. Solicitarea de a desena
A reprezenta grafic detaliile unui scenariu presupune furnizarea de informaţii spaţiale – lucru pentru care majoritatea celor care disimulează nu se pregătesc anterior, producându-se astfel, ca şî în casul celorlalte metode, o supraîncărcare cognitivă. În consecinţă, desenele mincinoşilor sunt semnificativ mai sărace în detalii, faţă de cele ale oamenilor sinceri iar gradul de consistenţă dintre versiunea grafică şi cea verbală a scenariului este net inferior.
Sursa:
http://www.scientificamerican.com/article/the-burden-of-lying/?page=2
Original:
Outsmarting the Liars: Toward a Cognitive Lie Detection Approach.
Aldert Vrij, Pär Anders Granhag, Samantha Mann and Sharon Leal in
Current Directions in Psychological Science, Vol. 20, No. 1, pages 28–32; February 2011.